Misterele Mării Negre

       

   Pornind chiar de la imaginea ei – mare întunecată, ameninţătoare şi furioasă 
    Marea Neagră are o zestre mitologică extrem de bogată, care îi leagă trecutul de     Potopul lui Noe, de Atlantida, de făpturi legendare, precum Sirenele, Vidrele ori Sorbul Mării.
      Poveşti vechi de sute de ani, care au incitat, deopotrivă, interesul învăţaţilor antici, dar şi al istoricilor de azi -Marea moartă şi marea vie
     Numele Mării Negre este învăluit în le­gendă. Ea a fost botezată aşa în secolul al XV-lea, datorită fur­tu­nilor violente care o bântuiau şi care se stârneau din se­nin. Turcii îi spuneau “Karadeniz”, “Marea întu­ne­cată din miazănoapte”, poate şi din cauza înfrân­ge­rilor pe care le-au suferit de-a lungul istoriei, cu flota lor de corăbii, la fel de temute ca ura­ganele apelor. 
       Marele om de ştiinţă român Grigore Antipa spunea despre Marea Neagră că este “unică”, în sensul că ea reprezintă, de fapt, două mări supra­puse, una vie şi una moartă.       
   Odată cu creşterea sali­ni­tăţii mării (le­genda spune că datorită Potopului biblic, care ar fi legat tot de ea), speciile de vieţuitoare mai rezistente au continuat să trăiască în zonele cu apă mai dulce, aflate în apropiere de gurile de vărsare ale Dunării, în timp ce animalele care nu s-au putut adapta au murit şi, în lipsa curenţilor verticali, s-au depus pe fundul mării şi s-au descompus, fapt care a ge­nerat un con­sum mare de oxigen.
      În prezent, în adâncu­rile Mării Negre nu există oxigen, ci doar hi­drogen sulfurat, care face ca apele de pe fund să rămână moarte, fiind lo­cuite doar de bacterii anae­ro­be. Între cele două stra­turi ale mării nu există deloc interacţiune, ea fiind, în continuare, formată din două părţi, una vie şi una moar­tă. În plus, lipsa oxigenului din adâncuri face şi ca navele scufundate acolo să fie perfect conservate.
     Marea Neagră adăposteşte aproximativ 160 de spe­cii de vie­ţuitoare foarte rare, dintre care unele afla­te pe cale de dispariţie, cum ar fi zăr­ganul, nisetrul, stea­ua de mare, păstruga, crabul de piatră, tonul, mar­suinul, foca de Kaliakra, rândunica de mare. 
    Tot în legătură cu Marea Neagră, există o teorie care susţine că depozitele de hidrogen sulfurat din adâncuri ar pu­tea acţiona la un moment dat ca o bombă, pro­ducând catastrofe natu­rale, dar riscul ca acest lucru să se pro­ducă este foarte mic.
      În schimb, Marea Neagră este cu­noscută pentru riscul real de producere de valuri uriaşe, aşa cum se întâmpla şi pe vremea navigatorilor turci. În luna mar­tie a anului 1901, în zona Şabla, s-a produs un cu­tre­mur de 7,2 grade pe scala Richter, care a dus la for­marea de valuri tsunami în regiunea Man­galia.



Potopul şi Arca lui Noe


   Una din cele mai incitante legende ale Mării Ne­gre este legată de Potopul biblic. Luând în con­side­rare apropierea dintre Muntele Ararat şi Ma­rea Nea­gră, există cercetători care susţin ipoteza că rămăşiţele arheologice ale Arcei lui Noe sunt loca­lizate undeva în această mare. La ţărmul Mării Negre, în vecină­ta­tea oraşului rusesc Ghelendjik, mai există un munte care poartă numele de Ararat. În această zonă s-ar fi re­fugiat oamenii şi animalele care au supravieţuit Po­to­pului biblic. În Vechiul Testament, Muntele Ararat este descris ca fiind punctul terminus al călă­to­riei lui Noe, în arca lui. Descrierea conţine şi amă­nun­tul că muntele se scufunda în aşa-numitul “Lac Ne­gru”, despre care unii cercetători şi arheologi sus­ţin că ar fi devenit, de fapt, Marea Neagră. Fi­ind o zonă depresionară, acolo s-ar fi format un lac mare, cu apă dulce, care a ajuns să fie, în timp, Marea Nea­gră.
Teoria este sus­ţi­nută şi de informaţii ştiin­ţi­fice cu re­fe­rire la un Potop, care s-ar fi petrecut în rea­litate, cândva la sfârşitul erei glaciare. Atunci, Ma­rea Me­diterană s-ar fi re­vărsat peste un istm devenit mai târziu strâmtoarea Bos­for-Dardanele. Alte as­pecte care susţin această teorie îl reprezintă şi fundul atipic al Mării Negre, care prezintă terase de plaje în­tinse mult spre larg, pre­cum şi salinitatea foarte scă­zută a apei. Între des­coperirile recente făcute de arheologi experţi în scufundări, pe fundul Mării Negre, se află şi urmele u­nor cetăţi în­ghiţite de ape, lucru care fa­ce, din nou, tri­mitere la ipo­teza unui ca­ta­clism pe­tre­cut în tim­pu­rile stră­vechi.
   Conform mitologiei greceşti, zeiţa Thetis l-a rugat pe zeul mării, Poseidon, să ridice o insulă în Marea Nea­gră pentru eroul războiului troian, fiul ei, Ahile. Men­­ţionată pentru prima dată în anul 777 î.e.n., aceasta ar fi fost Insula Şerpilor. Arctinos din Milet are un poem epic despre războiul troian, în care men­ţio­nează faptul că rămăşiţele pământeşti ale lui Pa­trocle şi ale lui Ahile ar fi fost aduse de Thetis în această regiune şi aşe­zate, spre păs­tra­re şi vene­rare, în­tr-un sanctuar. Alte surse precizează în­să că adevăratul stă­pân al Insulei Şer­pilor era, de fapt, zeul Poseidon, stă­pânul apelor, în cins­tea căruia fusese ri­dicat pe insulă un al­tar. În urma unor săpături făcute în secolul al XIX-lea, pe insulă au fost des­coperite, în­tr-ade­văr, ruinele unui templu pătrat, de dimen­si­uni foarte mari, o latură a acestuia mă­surând 29,8 metri. Blocurile mari de piatră ale zidurilor fuseseră faso­na­te din calcar, pentru a avea culoarea albă. Construcţia avea numeroase ca­me­re, dintre care una era destinată sacrificiilor şi ofrandelor oferite în onoarea lui Poseidon, iar o alta, era des­tinată ritualului oracolului. Marii “raportori” ai anti­chităţii, Strabon, Ovidius şi Ptolemaios, men­ţionează toţi acest templu în scrierile lor, notând că geţii pontici respectau zona ca pe un loc sacru.



 

Recomandare

"Articolul participă la  jocul "Bună dimineaţa soare"! Dacă doreşti să participi ,te poti inscrie aici !