Cine ne cere

Vă recomand un articol care mi-a plăcut foarte mult şi pe care îl voi reproduce în cele ce urmează .
Articolul aparţine Corinei Marin iar titlul original este : Cine ne cere sa demonstram ca suntem cei mai buni?

Aveti prieteni care simt tot timpul nevoia sa va arate ca sunt cei mai buni, cei mai inteligenti, cei mai tari, cei mai talentati, cei mai importanti, cei care merita cea mai mare atentie? Eu am cativa, tin la ei oricum, fara sa fie nevoie sa-mi reaminteasca aceste lucruri la fiecare doua minute.

Uneori devin obositori, am incercat sa-i opresc si am observat ca ei interpreteaza drept un adevarat esec daca li se refuza sansa de a-si demonstra valoarea. Par ca se sufoca, la fel ca un peste tinut departe de apa cateva minute.

Si am mai observat ca in timp ce unii incearca sa-si demonstreze valoarea muncind din greu si expunandu-si realizarile, altii o fac incalcand demnitatea celorlalti: ii minimizeaza pe cei din jur pentru ca prin comparatie, ei sa para mai mari.

In definitiv, cine ne cere sa demonstram ca suntem cei mai buni?

Mi-am reamintit aceasta intrebare citind randurile de mai jos:

“A fost odata un sarpe boa, care traia in stare de razboi civil! Capul si coada nu se intelegeau.
- De ce, striga coada, sunt intotdeauna ultima iar tu, mereu in fata? De ce hotarasti numai tu drumul pe care apucam?

Capul dispretuia aceste tanguiri si nu raspundea. Intr-o zi, pe la pranz, capul a vazut o broasca apetisanta. A vrut sa o apuce cu o miscare prompta, dar coada se incolacise solid in jurul unui copac, iar broasca a scapat ca prin urechile acului.

- Esti nebuna? a bombanit capul.
- Nu ma voi misca pana cand nu vei recunoaste drepturile mele egale cu ale tale si nu voi putea, si eu, sa merg prima si sa aleg drumul.

Timp de trei zile, au tot discutat. Au schimbat multe insulte si argumente. Pe scurt, pana la urma, capul a cedat. Coada s-a descolacit si, foarte vesela, a luat-o inainte. Din pacate, nu avea ochi si, a cazut intr-o rapa iesita in cale, tragand si capul dupa ea. Si astfel au pierit amandoi.”

Multi dintre noi procedam la fel in relatia cu oamenii din jurul nostru. Uitam ca suntem parti ale unui singur intreg… si ne lasam in voia convingerilor limitative ale EU-lui:

Sunt ceea ce am – posesiunile mele ma definesc;
Sunt ceea ce fac – realizarile mele ma definesc;
Sunt ceea ce cred altii despre mine – reputatia mea ma defineste;
Sunt separat de toti cei din jur – trupul meu ma defineste;
Sunt separat de tot ce imi lipseste in viata – spatiul meu vital este separat de dorintele mele;
Sunt separat de Divinitate – viata mea depinde de cat de valoros sunt in ochii Divinitatii.

In spatele nevoii de a ne demonstra in fata celorlalti intelgenta, puterea, farmecul stau de fapt cele trei ingrijorari majore ale oricarei fiinte umane:

Sunt competent?
Sunt un om bun?
Merit sa fiu iubit?

Cum s-au nascut in mintea noastra aceste ingrijorari? In definitiv, suntem produse ale societatii in care traim – si ea, societatea ca entitate, nu se poata dezvolta decat stimuland competitia. V-ati gandit vreodata ca suntem conditionati de nevoile societatii in care traim?

Poate ca gresesc, dar atunci spuneti-mi… ati simtit nevoia vreodata sa va demonstrati valoarea in fata unei flori? A unei pasari poate? A unui copac… sau a unui nor? Existenta nu ne cere sa demonstram nimic. Doar sa facem parte din intreg, folosindu-ne fiecare darurile pe care le avem, gasindu-ne fiecare locul pentru care suntem cei mai potriviti. Iar la final… ce conteaza de fapt la final?

Am trait in ultimele luni doua momente mai grele despre care m-am hotarat sa va povestesc. Prima data am primit vestea ca cineva mai indepartat din familie a fost diagnosticat cu o boala incurabila si operat. Mi-a parut rau, insa mi-am spus ca asa e viata…

Apoi mama unei prietene a fost suspectata ca avand acceasi boala. “Buni”, cum ii spunem noi, este o femeie de aur: ne facea prajituri si tot felul de bunatati ori de cate ori auzea ca ne dorim ceva, si niciodata n-am auzit-o spunand o vorba urata despre cineva… si mai ales, vedea ceva frumos in fiecare dintre noi. Am primit mult mai greu vestea, din fericire peste cateva zile am aflat ca diagnosticul initial nu s-a confirmat.

Si am invatat ca nu-i iubim pe ceilalti nici pentru cat succes au, nici pentru cat arata de bine, nici pentru cati bani au castigat, nici pentru cat de mare e casa in care ne primesc… ci pentru felul in care ne-au facut sa ne simtim.

Si ca sa inchei glumind, am sa le trasmit un mesaj prietenilor mei despre care vorbeam la inceputul articolului: Dragii mei, stiu ca sunteti extraordinari, puteti sa va opriti un moment din a repeta asta si sa fiti un pic atenti si la MINE? Poate ma intrebati ce-am mai facut ieri, cum ma simt astazi si ce imi doresc de la ziua de maine… Multumesc!